''Eu nu-mi am inima în cap, nici creieri n-am în inimă''

Pentru

Voi nici macar nu stiti si totusi vorbiti. Voi credeti ca e simplu , ca nu-i nimic mai simplu , dar atat. Nu aveti  de gand sa spuneti macar un ”o sa fie bine”  pentru ca , probabil credeti ca e un gest prea mic si insignifiant. Pacat. Nu stiti sa deschideti ochii si sa va vedeti si nu inteleg. Nu inteleg cum puteti sa treceti prin zid fara sa va izbiti de el , fara sa va treziti si fara sa va doara. Sunteti oameni?

Anunțuri

Short Story

Cauta zadarnic ceva de care nu stia sigur daca are nevoie. Impropriu spus , nici macar nu cunostea acel .ceva. Isi plimba degetele pe o panza alba , alba , asa alba , ca si prima atingere a zapezii pe care o astepta cu atata ardoare. Se gandea… incerca sa puna cap la cap toate amintirile , tot ce se petrecuse sau nu se petrecuse , tot ce facuse sau nu facuse. Zambea naiv din cand in cand daca , razlet , vreun gand cu lumina se abatea in mintea-i. Mai si ofta din cand in cand… De ce ofta? Nici ea nu stia sigur. Poate pentru ca nu i-a dat nimeni motive ca sa nu o faca , poate pentru ca se gandea si la altii; altii , care nu stiau , de fapt , ce se petrece si erau exagerat de dezinvolti in gesturi si fapte. Oricum , ea nu incerca sa demonstreze nimic , nu era ingamfata si nu avea nici o parere buna despre ea , si ciudat , asta o facea sa se simta mai bine decat se simteau altii , probabil.

Isi petrecea fiecare zi la fel. Intervenise deja o rutina care in loc sa instaleze comoditate , o obosea. Uneori era confuza si niciun sfat nu o ajuta. Nu stia intotdeauna daca trebuie sa vorbeasca sau sa taca si cand isi dadea seama era deja mult prea tarziu. Pe langa asta , astepta si zapada…

Pana intr-o zi , cand…

!

E destul de injositor sa vrei cu orice pret sa-ti demonstrezi rautatea si pentru asta sa folosesti fiecare strop din ea. Imi pare rau.

Inc-o data

Trebuie sa mergi mai departe. Trebuie sa crezi , ce naiba? Doar pentru asta-i viata. Nu te uita in urma si cauta , gaseste(ai cautat , ai gasit) si du-ti scopul pana la capat. Nu asculta ce spun altii decat daca e un sfat care te ajuta. Daca nu , nu. Le faci cu mana…si apoi? Exact , mergi mai departe!

Bineinteles , in cazul de fata nu e neaparat necesar sa mergi mai departe. E neaparat necesar sa crezi ca e posibil.

Atat.

Toamnă?

Iți tremura și sufletul și palmele când îndraznești să privești toamna. S-o miroși , s-o iubești , s-o cauți și să-i smulgi o promisiune… O promisiune numai și poți să-i mulțumești ca ți-a salvat cateva săptămâni din viață.Ca și când ai ieși din casă , într-o dimineață și ai zări prima geană a răsăritului. Cum ar fi daca tie ti-ar fi dat să vezi primul răsăritul într-o dimineață? Cum ar fi dacă ar fi cerul stropit cu foc în depărtări numai și numai pentru tine? Ai putea să zici că toamna ți-a făcut o surpriză , nu? Dar cum e să simți că ai puterea să-i simți privirile peste tot în jurul tău , să știi că în fiecare clipă complotează cu destinul tău? Că poate ea te-a dezamăgit , că tot ea ți-a împlinit visul acela de mult timp?Dar cum e să simți că nu te ajută deloc? Că nu te bagă nici măcar în seamă? Că-și oprește ploaia de frunze și parfum când tu treci pe lângă ea? Sau că nici măcar nu se obosește să-și aplece privirea asupra ta când o implori să facă un miracol???

Toate astea se invălmășesc în mine și nu mai are rost să vorbesc iar. Nu mai are , pentru ca ar fi în van și ori de câte ori încerc s-o fac îmi amintesc că nimic nu mai e la fel și nici nu o sa mai fie.

Oricum…

P.S.: ”- Ce ascunzi tu , de atragi cu atâta putere? Când te-am cunoscut , erai numai o femeie frumoasă și cuminte , care stăteai într-un colț și priveai pe toți cu un zâmbet obosit . Nimeni nu bănuia atunci că sufletul și trupul tău sunt atât de desăvârșite. Eu te-am revelat pe tine ție însăți , eu te-am ajutat să te descoperi. Într-un anumit sens , ești creația mea. Dacă nu m-ai fi întâlnit , ai fi supraviețuit în forme larvare , mediocre. Orice altă dragoste a ta ar fi ratat. Unirea noastră nu ai fi putut-o cunoaște pe pământ.”

Frumos?

Ceva nou

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

(Nichita Stanescu – Dreptul la timp)

Abia acum iti dai seama!

Autumn.

Caut sa-mi imprim toamna in sange si sa-mi curga in vene rasaritul ei. Lumina de la ora 7.30 sa-mi orbeasca iar privirea si sa inspir din nou minunea. Tind sa caut iar iubirea care zace prin frunze uscate inca de toamna trecuta – s-o iau si s-o pierd de tot intr-un neant nestiut nici macar de cel mai priceput poet.

Sa zambesc din nou si sa pot spune ca din nou , alt inceput ma asteapta.

Pentru ca vara si-a picurat si ultima suflare si odata cu ea s-a dus si ultima mea intentie.

Nor de etichete